Vindecarea e întotdeauna certă

1.           Vindecarea e întotdeauna certă.

E imposibil să laşi iluziile să fie aduse la adevăr, şi să păstrezi iluziile. Adevărul demonstrează că iluziile nu au valoare. Profesorul lui Dumnezeu şi-a văzut corecţia propriilor greşeli în mintea pacientului, recunoscând-o drept ce este. Odată ce-a acceptat Ispăşirea pentru el însuşi, a acceptat-o şi pentru pacient. Dar ce se întâmplă dacă pacientul foloseşte boala ca mod de viaţă, crezând că vindecarea e calea spre moarte? În cazul acesta, o vindecare bruscă ar putea precipita o depresie intensă şi o senzaţie de pierdere atât de profundă, încât pacientul e în stare să încerce chiar să se distrugă. Neavând pentru ce să trăiască, se poate să îşi ceară moartea. Vindecarea trebuie să aştepte, pentru protecţia lui.

2.           Vindecarea va sta mereu deoparte când e privită ca ameninţare.

În clipa în care e bine-venită, e prezentă. Unde s-a dat vindecare, se va şi primi. Şi ce e timpul pe lângă darurile lui Dumnezeu? Ne-am referit de multe ori în text la vistieria cu comori acumulate în egală măsură pentru cel ce dă şi cel ce primeşte darurile lui Dumnezeu. Niciunul nu se pierde, căci nu pot decât să sporească. Niciun profesor de-al lui Dumnezeu nu trebuie să se simtă dezamăgit dacă a oferit vindecare şi nu pare să se fi primit. Nu e la latitudinea lui să judece când ar trebui să i se accepte darul. Să fie sigur că a fost primit şi să aibă încredere că va fi acceptat când se va recunoaşte ca binecuvântare, şi nu ca blestem.

3.           Nu e funcţia profesorilor lui Dumnezeu să evalueze rezultatul darurilor lor.

Funcţia lor e doar să le dea. Odată ce au făcut-o, au dat şi rezultatul, căci acesta face parte din dar. Nimeni nu poate dărui dacă e preocupat de rezultatul dăruirii. Ar fi o limitare a dăruirii înseşi, şi nu ar rămâne nici cel ce dă cu darul, nici cel care primeşte. Încrederea este o parte esenţială a dăruirii; de fapt, e partea care face posibilă împărtăşirea, partea care garantează că cel ce dă nu va avea de pierdut, ci doar de câştigat. Oare cine dă un dar şi rămâne apoi cu darul, să fie sigur că se foloseşte după cum crede nimerit cel ce l-a dat? Asta nu e dăruire, ci încătuşare.

4.           Tocmai renunţarea la toată grija în privinţa darului îl face să fie dăruit cu adevărat.

Şi tocmai încrederea face posibilă adevărata dăruire. Vindecarea este schimbarea mentalităţii pe care Spiritul Sfânt din mintea pacientului o caută pentru el. Şi tocmai Spiritul Sfânt din mintea celui care dă e Cel Ce îi dă darul . Cum să se piardă? Cum să fie ineficace? Cum să fie irosit? Vistieria lui Dumnezeu nu poate fi goală niciodată. Iar, dacă lipseşte un singur dar, nu ar fi plină. Dar plinătatea ei e garantată de Dumnezeu. Ce griji poate să aibă atunci, un profesor de-al lui Dumnezeu de soarta darurilor sale? Când Dumnezeu Îi dă lui Dumnezeu, cine - în acest schimb sfânt - poate primi mai puţin decât totul?

din - Curs de Miracole