1.
Vindecarea şi Ispăşirea nu sunt
corelate, ci identice.
Miracolele
nu au o ordine a dificultăţii pentru că Ispăşirea nu are grade. Este singurul
concept complet care e posibil în această lume, pentru că e sursa unei
percepţii total unificate. Ispăşirea parţială e o idee lipsită de înţeles, tot
aşa cum nu se pot concepe zone speciale de iad în Cer. Acceptă Ispăşirea, şi
eşti vindecat. Ispăşirea este Cuvântul lui Dumnezeu. Acceptă-I Cuvântul, şi ce
mai rămâne să facă posibilă boala? Acceptă-I Cuvântul, şi fiece miracol s-a
înfăptuit. Să ierţi este să vindeci. Profesorul lui Dumnezeu a luat acceptarea
Ispăşirii pentru el drept singura lui funcţie. Şi atunci, ce nu poate vindeca?
Ce miracol i se poate refuza?
2.
Progresul profesorului lui Dumnezeu
poate fi lent sau rapid, reflectându-i decizia de-a recunoaşte inclusivitatea
Ispăşirii sau de-a exclude din ea, pentru un timp, unele zone cu probleme.
În
unele cazuri, are loc conştientizarea subită şi deplină a perfectei
aplicabilităţi a lecţiei Ispăşirii la toate situaţiile, dar cazurile acestea
sunt rare, comparativ. Se poate ca profesorul lui Dumnezeu să îşi fi acceptat
funcţia pe care i-a dat-o Dumnezeu cu mult înainte de-a fi învăţat tot ce îi
oferă această acceptare. Numai deznodământul este cert. Necesara înţelegere a
inclusivităţii îl poate ajunge oriunde de-a lungul drumului. Dacă drumul pare
lung, să fie mulţumit. A decis ce direcţie vrea să apuce. Ce altceva i s-a mai
cerut? Şi, odată ce-a făcut ceea ce i s-a cerut, oare îi va refuza Dumnezeu
restul?
3.
Ca profesorul lui Dumnezeu să
progreseze, trebuie să înţeleagă că iertarea este vindecare.
Ideea
că un trup poate fi bolnav e un concept central în sistemul de gândire al
eului. Acest gând dă autonomie trupului, îl separă de minte şi ţine intactă
ideea de atac. Dacă trupul poate fi bolnav, Ispăşirea ar fi cu neputinţă. Un
trup care îi poate comanda unei minţi să facă după placul lui ar putea, pur şi
simplu, să ia locul lui Dumnezeu şi să dovedească imposibilitatea mântuirii. Şi
atunci, ce mai e de vindecat? Trupul a devenit stăpânul minţii. Cum I s-ar
putea restitui Spiritului Sfânt mintea altfel decât prin uciderea trupului? Şi
cine ar vrea mântuire la un asemenea preţ?
4.
Sigur, boala nu pare să fie o
decizie. Şi nimeni nu ar putea cu adevărat să creadă că se vrea bolnav.
Deşi
poate accepta ideea teoretic, o aplică rareori cu consecvenţă - dacă o aplică -
la toate formele concrete de boală, deopotrivă în propria-i percepţie de sine
şi de toţi semenii. Şi nu la acest nivel cheamă profesorul lui Dumnezeu să vină
miracolul vindecării. El trece cu vederea mintea şi trupul, văzând doar faţa
lui Cristos strălucindu-i dinainte, corectând toate greşelile şi vindecând
toată percepţia. Vindecarea rezultă din faptul că profesorul lui Dumnezeu a
recunoscut cine are nevoie de vindecare. Recunoaşterea aceasta nu are o
referire anume. Se aplică la toate lucrurile create de Dumnezeu. În ea sunt
vindecate toate iluziile.
5.
Când un profesor de-al lui Dumnezeu
nu reuşeşte să vindece, motivul e acela că a uitat Cine e.
Boala
altuia devine astfel boala lui. Lăsând să se întâmple asta, s-a identificat cu
eul altuia şi l-a confundat astfel cu un trup. Făcând-o, a refuzat să accepte
Ispăşirea pentru el şi nu i-o poate oferi propriului frate în Numele lui
Cristos. De fapt, nici nu va putea să îşi recunoască fratele, căci Tatăl lui nu
a creat trupuri, aşa că vede în acest frate numai ce este ireal. Greşelile nu
corectează greşeli, iar percepţia distorsionată nu vindecă. Dă-te la o parte
acum, profesorul lui Dumnezeu. Ai greşit. Nu arăta tu drumul, căci ţi l-ai
rătăcit. Îndreaptă-te rapid spre propriul tău Profesor şi lasă-te vindecat.
6.
Oferta Ispăşirii e universală.
Se
aplică în mod egal la toţi oamenii în toate împrejurările. Şi în ea stă puterea
de-a vindeca toţi oamenii de toate formele de boală. A nu crede asta înseamnă a
fi nedrept cu Dumnezeu şi deci a-I fi necredincios. Un bolnav se percepe
separat de Dumnezeu. Vrei să îl vezi separat de tine? E sarcina ta să vindeci
senzaţia de separare care l-a îmbolnăvit. E funcţia ta să recunoşti pentru el
că ce crede despre el nu este adevărul. Iertarea ta e cea care trebuie să i-o
arate. Vindecarea este foarte simplă. Ispăşirea se primeşte şi se oferă. Odată
primită, trebuie acceptată. Tocmai în primire, atunci, stă vindecarea. Restul
trebuie să rezulte din acest scop neîmpărţit.
7.
Cine poate limita puterea lui
Dumnezeu Însuşi?
Cine
poate spune, atunci, care poate fi vindecat de ce şi ce trebuie să rămână
dincolo de puterea de-a ierta a lui Dumnezeu? Asta e demenţă curată. Nu e la
latitudinea profesorilor lui Dumnezeu să îi pună limite, pentru că nu e la
latitudinea lor să Îi judece Fiul. Iar aI judeca Fiul înseamnă a-i limita
Tatăl. Ambele lucruri sunt la fel de lipsite de înţeles. Dar asta nu se va
înţelege până ce profesorul lui Dumnezeu nu recunoaşte că sunt aceeaşi
greşeală. Prin asta primeşte Ispăşire, căci îşi retrage judecata emisă asupra
Fiului lui Dumnezeu, acceptându-l aşa cum l-a creat Dumnezeu. Nu mai stă
separat de Dumnezeu, hotărând unde să se dea vindecare şi unde să nu se dea.
Acum poate spune cu Dumnezeu:
„Acesta este Fiul meu Cel iubit, creat
perfect şi de-a pururi astfel".
din - Curs de Miracole
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu