1.
Judecata,
ca alte mecanisme prin care se menţine lumea iluziilor este greşit înţeleasă de
lume.
De
fapt, e confundată cu înţelepciunea şi se substituie adevărului. În felul în
care foloseşte lumea termenul, un individ este capabil atât de judecată
„bună", cât şi „rea", iar educaţia lui ţinteşte să o întărească pe
cea dintâi şi să o reducă la minimum pe cea de-a doua. Şi totuşi, se face
considerabil de multă confuzie în privinţa înţelesului acestor categorii. Ce
este pentru unul o judecată „bună" pentru altul e o judecată „rea".
În plus, chiar şi aceeaşi persoană clasifică aceeaşi faptă o dată ca dovadă de
judecată „bună" şi, altă dată, ca dovadă de judecată „rea". Şi nu se
pot preda criterii consecvente pentru determinarea acestor categorii. În orice
moment, studentul poate să nu fie de acord cu ce spune despre ele aşa-zisul lui
profesor, iar profesorul însuşi poate fi inconsecvent în ce crede. Judecata
„bună", în termenii aceştia, nu înseamnă nimic. Şi nici cea „rea".
2.
E necesar
ca profesorul lui Dumnezeu să îşi dea seama, nu că nu trebuie să judece, ci că
nu poate.
Renunţând
la judecată, renunţă doar la ce nu a avut. Renunţă la o iluzie; sau, mai bine
spus, are iluzia că renunţă. De fapt, nu a făcut decât să devină mai onest.
Recunoscând că i-a fost mereu imposibil să judece, nu mai încearcă să o facă.
Nu e vorba de un sacrificiu. Dimpotrivă, se pune într-o postură în care
judecata poate avea loc prin el, şi nu de către el. Iar această judecată nu e
nici „rea", nici „bună". E singura judecată ce există şi este numai
una:
„Fiul lui Dumnezeu este nevinovat, iar păcatul nu există".
3.
Obiectivul
programei noastre, spre deosebire de ce urmăreşte învăţarea lumii, e
recunoaşterea că judecata în sens obişnuit este cu neputinţă.
Asta
nu e o opinie, ci un fapt. Ca să judeci ceva cum trebuie, ar trebui să fii pe
deplin conştient de o serie inimaginabil de vastă de lucruri - trecute,
prezente şi viitoare. Ar trebui să recunoşti dinainte toate efectele
judecăţilor tale asupra tuturor fiinţelor şi lucrurilor implicate în ele în
orice fel. Şi ar trebui să fii sigur că nu ai distorsiuni de percepţie, ca
judecata să îţi fie întru totul dreaptă in privinţa tuturor celor pe care cade
acum şi în viitor. Cine e în măsură să facă aşa ceva? Cine ar pretinde asta
despre sine însuşi, altfel decât în iluzii de grandoare?
4.
Adu-ţi
aminte de câte ori ai crezut că ai toate „datele" necesare pentru
judecată, şi cum te-ai mai înşelat!
Există
oare cineva care sa nu fi avut această experienţă? Oare ai idee de câte ori
doar ai crezut că ai dreptate, fără să îţi dai seama vreodată că te-ai înşelat?
De ce ţi-ai alege o bază atât de arbitrară pentru a lua decizii? Înţelepciunea
nu e judecată, ci renunţarea la judecată. Mai emite, atunci, o singură
judecată. Următoarea: există Cineva cu tine a Cărui judecată e perfectă. El are
toate datele - trecute, prezente şi viitoare. Cunoaşte toate efectele judecăţii
Sale asupra tuturor fiinţelor şi lucrurilor implicate în orice fel. Şi e cât se
poate de drept cu fiecare, pentru că nu are distorsiuni de percepţie.
5.
De aceea,
debarasează-te de judecată, nu cu regret, ci răsuflând recunoscător.
Eşti
liber acum de o povară atât de mare, încât sub greutatea ei nu ai putut decât
să te clatini şi să cazi. Şi nu a fost decât iluzie. Nimic altceva. Acum,
profesorul lui Dumnezeu se poate ridica despovărat şi îşi poate continua drumul
cu lejeritate. Dar nu e singurul folos pe care să îl fi dobândit. I-a dispărut
senzaţia de grijă, căci nu are niciuna. A dat-o, odată cu judecata. S-a dat pe
el Celui în a Cărui judecată a ales acum să se încreadă, în loc de-a lui. Acum
nu face greşeli. Căci Călăuza lui e sigură. Şi, unde venea el să judece, vine
acum să binecuvânteze. Unde râde acum, venea înainte să plângă.
6.
Nu e greu
să renunţi la judecată.
Dar
e extrem de greu să încerci să o ţii. Profesorul lui Dumnezeu se debarasează
fericit de ea în clipa în care recunoaşte cât îl costă. Toată urâţenia pe care
o vede în jur e consecinţa ei. Toată durerea pe care o priveşte e rezultatul
ei. Toată singurătatea şi toată senzaţia pierderii, a trecerii timpului şi a
deznădejdii crescânde, a disperării insuportabile şi a fricii de moarte - toate
acestea au venit din ea. El ştie acum că aceste lucruri nu trebuie să fie.
Niciunul nu e adevărat. Căci a renunţat la cauza lor, iar ele, nefiind decât
efectele alegerii lui greşite, s-au desprins de el. Profesorul lui Dumnezeu,
pasul acesta îţi va aduce pace. Poate să îţi fie greu să nu vrei altceva?
din - Curs de Miracole
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu