1.
Vindecarea
trebuie să aibă loc în exact aceeaşi proporţie în care se recunoaşte lipsa de
valoare a bolii.
Nu
trebuie decât să spui: „Nu am nimic de
câştigat din asta", şi eşti vindecat. Dar, pentru a o spune, trebuie
să recunoşti mai întâi nişte adevăruri. În primul rând, e evident că deciziile
ţin de minte, nu de trup. Dacă boala nu e decât un mod greşit de-a rezolva o
problemă, ea este o decizie. Iar, dacă este o decizie, mintea - si nu trupul —
e cea care o ia. Rezistenţa la recunoaşterea acestui fapt este enormă, pentru
că existenţa lumii, după cum o percepi tu, depinde de credinţa că trupul e
factorul decizional.
Termeni
ca „instincte", „reflexe" şi altele de felul lor reprezintă încercări
de-a înzestra trupul cu motivatori nementali. De fapt, asemenea termeni nu fac
decât să constate sau să descrie problema. Nu o rezolvă.
2.
La baza vindecării stă acceptarea bolii ca decizie a
minţii, în vederea unui scop pentru care foloseşte trupul.
Aşa
stau lucrurile cu toate formele de vindecare. Un pacient decide că lucrurile
stau aşa, şi se însănătoşeşte. Dacă decide împotriva însănătoşirii, nu se va
vindeca. Cine e doctorul? Numai mintea pacientului însuşi. Rezultatul va fi ce
hotărăşte el să fie. Pare îngrijit de agenţi speciali, dar ei nu fac decât să
dea formă propriei lui alegeri. El îi alege să dea formă tangibilă dorinţelor
lui. Iar ei asta şi fac, şi nimic altceva. De fapt, nu e nevoie de ei.
Pacientul ar putea să se ridice pur şi simplu, fără ajutorul lor, şi să spună:
„Nu
am nevoie de asta".
Nu
există formă de boală care nu s-ar vindeca pe loc.
3.
Care e
singura condiţie pentru acest salt perceptual?
Iată
care este: recunoaşterea faptului că boala ţine de minte şi că nu are nimic
de-a face cu trupul. Ce te „costă" recunoaşterea acestui lucru? Te costă
toată lumea pe care o vezi, căci lumea nu va mai părea să domine mintea
niciodată. Căci, cu recunoaşterea acestui lucru, răspunderea îi revine cui îi
aparţine: nu lumii, ci celui ce priveşte lumea şi o vede cum nu e. El vede ce
alege să vadă. Nici mai mult, nici mai puţin. Lumea nu îi face nimic. Doar a
crezut că îi face ceva. Şi nici el nu îi face nimic lumii, pentru că s-a
înşelat în privinţa ei. Iată unde stă, deopotrivă, eliberarea de vinovăţie şi
de boală, căci sunt acelaşi lucru. Dar, pentru a accepta această eliberare,
insignifianţa trupului trebuie să fie o idee acceptabilă.
4.
Cu
ideea aceasta, durerea dispare pentru totdeauna.
Dar
cu ideea aceasta dispare şi toată confuzia în privinţa creaţiei. Nu e oare o
consecinţă inevitabilă? Pune cauza şi efectul în adevărata lor succesiune
într-o singură privinţă, şi învăţătura se va generaliza şi va transforma lumea.
Valoarea de transfer a unei singure idei adevărate nu are nici limită, nici
capăt. Rezultatul final al acestei lecţii e reamintirea lui Dumnezeu. Ce mai
înseamnă acum vinovăţia, boala, durerea, dezastrul şi toată suferinţa? Neavând
rost, dispar. Şi, odată cu ele, dispar şi toate efectele pe care au părut să le
cauzeze. Cauza şi efectul nu fac decât să reproducă întocmai procesul de
creaţie. Văzute în perspectiva lor corectă, fără distorsiuni şi fără frică, ele
restabilesc Cerul.
din - Curs de Miracole
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu