3. Mai întâi, ei trebuie să treacă prin
ce s-ar putea numi „o perioadă de desfacere".
Aceasta nu trebuie să fie
dureroasă, dar se resimte dureros de obicei. E ca şi cum ţi s-ar lua din
lucruri, rareori înţelegându-se, la început, că li se recunoaşte astfel doar
lipsa de valoare. Cum poate fi percepută lipsa de valoare dacă cel ce trebuie
să o perceapă nu e într-o postură din care să vadă lucrurile într-o altă lumină?
Nu a ajuns încă la punctul în care poate face saltul întru totul în interior.
Aşa că planul va necesita uneori schimbări în cadrul unor împrejurări aparent
exterioare. Aceste schimbări sunt întotdeauna utile. Când va învăţa asta,
profesorul lui Dumnezeu va trece la a doua etapă.
4. Pe urmă, profesorul lui Dumnezeu
trebuie să treacă printr-o „perioadă de triere".
Aceasta e întotdeauna
destul de dificilă, pentru că după ce a învăţat că schimbările din viaţa lui
sunt mereu utile - el trebuie acum să decidă totul pe baza capacităţii fiecărui
lucru de-a spori această utilitate sau de-a o restrânge. Va descoperi că multe,
dacă nu cele mai multe din lucrurile pe care le-a preţuit odinioară, nu sunt
decât o piedică în calea capacităţii lui de-a transfera ce-a învăţat la
situaţii noi, pe măsură ce apar. Deoarece a preţuit ce e de fapt nevaloros, nu
va generaliza lecţia de frica pierderii şi a sacrificiului. Cere multă
învăţătură să înţelegi că toate lucrurile, întâmplările, întâlnirile şi
împrejurările sunt utile. În această lume a iluziei, ar trebui să li se acorde
un dram de realitate numai în măsura în care sunt utile. Cuvântul
„valoare" nu se poate aplica la altceva.
5. A treia etapă prin care trebuie să
treacă profesorul lui Dumnezeu se poate numi „o perioadă de renunţare".
Dacă va fi interpretată ca
o renunţare la dezirabil, va genera un conflict enorm. Puţini profesori ai lui
Dumnezeu reuşesc să evite total chinul acesta. Nu are însă niciun rost să
triezi ce are valoare de ce nu are dacă nu faci şi următorul pas evident. De
aceea, perioada de suprapunere tinde să fie una în care profesorul lui Dumnezeu
simte că i se cere să îşi sacrifice propriile interese în favoarea adevărului.
Încă nu şi-a dat seama cât de imposibilă ar fi o asemenea cerinţă. Poate să
înveţe acest lucru numai renunţând efectiv la ce nu are valoare. Aşa învaţă că,
unde s-a aşteptat la durere, găseşte în schimb o inimă uşoară şi voioasă; iar,
unde a crezut că i s-a cerut ceva, găseşte un dar închinat lui.
6. Urmează acum „o perioadă de
liniştire".
Este o perioadă de răgaz, în
care profesorul lui Dumnezeu se odihneşte o vreme în destul de bună pace. Acum
îşi consolidează învăţătura. Acum începe să vadă valoarea de transfer pe care o
are ce a învăţat. Potenţialul ei e ameţitor literalmente, profesorul lui
Dumnezeu progresând acum până la punctul în care îşi vede în ea scăparea toată.
„Renunţă
la ce nu vrei şi păstrează doar ce vrei".
Ce simplu este evidentul!
Şi ce uşor de înfăptuit! Profesorul lui Dumnezeu are nevoie de această perioadă
de răgaz. Nu a ajuns încă atât de departe pe cât crede. Dar, când e gata să îşi
vadă iar de drum, merge alături de însoţitori puternici. Acum se odihneşte un
pic şi şi-i adună înainte de-a merge mai departe. De aici înainte nu va merge
singur.
7. Următoarea etapă este într-adevăr „o
perioadă de neliniştire". Acum profesorul lui Dumnezeu trebuie să
înţeleagă că nu a ştiut de fapt ce are valoare şi ce nu.
De fapt, tot ce a învăţat
până acum e că nu vrea ce nu are valoare şi că vrea ce are valoare. Dar propria
lui triere nu l-a ajutat să înveţe diferenţa dintre ele. Ideea de sacrificiu,
atât de esenţială propriului lui sistem de gândire, i-a făcut imposibilă
judecata. A crezut că a învăţat să fie dispus, dar vede acum că nu ştie la ce
foloseşte disponibilitatea. Iar acum trebuie să atingă o stare care poate să
rămână imposibil de atins multă, multă vreme. Trebuie să înveţe să lepede toată
judecata şi să ceară doar ce vrea cu adevărat în fiece împrejurare. Dacă nu i
s-ar întări cu atâta forţă fiecare pas în direcţia aceasta, i-ar fi extrem de
greu!
8. Şi, în final, urmează „o perioadă de
realizare". Aici se consolidează învăţarea.
Acum, umbrele întrezărite
odinioară devin achiziţii solide, pe care se poate conta atât în toate
„momentele de criză", cât şi în momentele senine. De fapt, seninătatea e
rezultatul lor: consecinţa unei învăţături oneste, a consecvenţei în gândire şi
a transferului deplin. Aceasta este etapa păcii adevărate, căci aici starea
Cerului e reflectată pe deplin. De aici, calea spre Cer este deschisă şi
uşoară. De fapt, e chiar aici. Cine s-ar mai „duce" undeva dacă ar avea
deja deplină linişte şi pace? Şi cine ar căuta să dea seninătatea pe ceva mai
dezirabil? Ce poate fi mai dezirabil decât ea?
A. Sporirea încrederii - Curs de Miracole
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu