Forţa Blândeţii

1.           Profesorilor lui Dumnezeu le e cu neputinţă răul.

Nici nu pot să facă rău, nici nu li se poate face vreunul. Răul e rezultatul judecăţii. E actul neonest ce vine în urma unui gând neonest. E un verdict de vinovăţie la adresa unui frate, şi deci la adresa propriei persoane. E sfârşitul păcii şi negarea învăţării. Răul demonstrează absenţa programei dumnezeieşti şi înlocuirea ei cu demenţa. Fiecare profesor de-al lui Dumnezeu trebuie să înveţe - chiar de la începutul instruirii lui - că intenţia de-a face rău îi va şterge orice urmă de funcţie din conştienţă. Îl va lăsa confuz, fricos, furios şi suspicios. Şi va face lecţiile Spiritului Sfânt imposibil de învăţat. Iar Profesorul lui Dumnezeu nu va putea fi auzit deloc, decât de cei ce îşi dau seama că răul nu poate realiza nimic. Din el nu poate ieşi niciun câştig.

2.           De aceea, profesorii lui Dumnezeu simt întru totul blânzi.

Ei au nevoie de forţa blândeţii, căci tocmai prin ea funcţia mântuirii devine uşoară. Celor ce vor să facă rău, le e de-a dreptul imposibilă. Celor pentru care intenţia de-a face rău nu are înţeles, le este doar firească. Ce altă opţiune are înţeles pentru cei sănătoşi la minte? Cine alege iadul când percepe o cale ce duce la Cer? Şi cine ar alege slăbiciunea ce trebuie să rezulte din intenţia de-a face rău, în locul puterii neabătute, atotcuprinzătoare şi neţărmurite a blândeţii? Puterea profesorilor lui Dumnezeu stă în blândeţea lor, căci au înţeles că gândurile lor de rău nu vin nici de la Fiul lui Dumnezeu, nici de la Creatorul lui. Aşa şi-au unit gândurile cu Cel Care e Sursa lor. Şi, de aceea, voia lor, care mereu a fost a Lui, e liberă a fi ea însăşi.

IV. Blândeţe din - Curs de Miracole