ÎN MINTEA LUI DUMNEZEU

PERCEPȚIE ADEVĂRATĂ - CUNOAȘTERE

1.           Lumea pe care o vezi e o iluzie a unei lumi.

Nu Dumnezeu a creat-o, căci ce creează El trebuie să fie veşnic ca şi El. Şi totuşi, nu există nimic în lumea pe care o vezi care să dăinuie de-a pururi. Unele lucruri vor dura în timp puţin mai mult decât altele. Dar va veni şi vremea când toate lucrurile vizibile vor avea un sfârşit.

2.           Ochii trupului nu sunt, de aceea, mijlocul prin care se poate vedea lumea reală, căci iluziile pe care le văd ei trebuie să ducă la alte iluzii ale realităţii.

Şi asta şi fac. Căci tot ce văd ei nu numai că nu va dura, dar dă şi loc la gânduri de păcat şi vinovăţie. În timp ce tot ce a creat Dumnezeu e veşnic fără păcat şi este, de aceea, veşnic fără vinovăţie.

3.           Cunoaşterea nu e remediul pentru percepţia falsă deoarece, fiind un alt nivel, ele nu se pot întâlni niciodată.

Singura corecţie posibilă pentru percepţia falsă trebuie să fie percepţia adevărată. Ea nu va dăinui. Dar, cât durează, rostul ei este să vindece. Căci percepţia adevărată e un remediu cu multe nume. Iertare, mântuire, Ispăşire, percepţie adevărată, toate una sunt. Sunt un singur început, cu finalitatea de-a duce la o Unitate cu mult mai presus de ele înseşi. Percepţia adevărată este mijlocul prin care lumea e mântuită de păcat, căci păcatul nu există. Şi tocmai asta vede percepţia adevărată.

4.           Lumea stă ca o lespede înaintea feţei lui Cristos.

Percepţia adevărată însă o vede doar ca un văl diafan, atât de uşor de înlăturat, încât nu poate să ţină mai mult de o clipă. Se vede, în sfârşit, ce e. Şi acum nu poate să nu dispară, căci există un loc gol acum, primenit şi pregătit. Unde s-a perceput distrugere apare faţa lui Cristos şi, în aceeaşi clipă, lumea e uitată, timpul se sfârşeşte pentru totdeauna, iar lumea se învârtejeşte în nimicul din care a venit.

5.           O lume iertată nu poate să dureze.

Ea a slujit drept casă pentru trupuri. Iertarea însă priveşte dincolo de trupuri. Aceasta e sfinţenia ei; acesta e modul în care vindecă. Lumea trupurilor e lumea păcatului, căci păcatul e posibil numai dacă există un trup. Vinovăţia vine din păcat cu aceeaşi certitudine cu care iertarea înlătură toată vinovăţia. Şi, odată ce a dispărut toată vinovăţia, ce mai rămâne să ţină în loc o lume separată? Căci locul a dispărut şi el, odată cu timpul. Numai trupul face lumea să pară reală, căci - separat fiind - nu poate rămâne unde separarea e imposibilă. Iertarea dovedeşte că e imposibilă pentru că nu o vede. Şi ce vei trece atunci cu vederea îţi va fi neinteligibil, aşa cum prezenţa sa a fost odată certitudinea ta.

6.           Iată saltul perceptual pe care îl aduce percepţia adevărată: ce s-a proiectat în afară se vede în interior, iar acolo iertarea îl lasă să dispară.

Căci acolo s-a stabilit altarul închinat Fiului şi tot acolo e reamintit Tatăl lui. Aici se aduc la adevăr toate iluziile şi se pun pe altar. Ce se vede în afară trebuie să fie mai presus de iertare, căci pare veşnic păcătos. Unde e speranţa cât timp păcatul se vede în afară? La ce remediu se poate aştepta vinovăţia? Dar, văzute înăuntrul minţii tale, vinovăţia şi iertarea stau o clipă împreună, una lângă alta, pe același altar. Acolo, boala şi unicul ei remediu se unesc, în fine, într-o singură strălucire tămăduitoare. Dumnezeu a sosit să ceară ce e al Lui. Iertarea e deplină.

7.           Iar acum cunoaşterea lui Dumnezeu, neschimbată, certă, pură și total inteligibilă, intră în împărăţia ei.

Dusă e percepţia, atât cea falsă, cât şi cea adevărată. Dusă e iertarea, căci sarcina ei s-a înfăptuit. Şi duse sunt trupurile în lumina învăpăiată de pe altarul închinat Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu ştie că acesta e al Lui, după cum e şi al lui. Şi aici Ei Se unesc, căci aici splendoarea feţei lui Cristos a alungat ultima clipă a timpului, şi ultima percepţie a lumii e fără scop acum şi fără cauză. Căci, unde a sosit în sfârşit amintirea lui Dumnezeu, nu mai e nici călătorie, nici credinţă în păcat, nici pereţi, nici trupuri, iar atracţia cruntă a vinovăţiei şi a morţii s-a stins de acolo pentru totdeauna.

8.           O, fraţii mei, dacă aţi şti numai ce pace vă va învălui, vă va ocroti şi vă va ţine puri şi frumoşi în Mintea lui Dumnezeu, nu aţi putea decât să vă repeziţi să Îl întâlniţi unde Îi este altarul.

Sfinţească-se Numele tău şi al Său, căci sunt îngemănate aici, în locul acesta sfânt. Aici Se apleacă să te ridice la El, să te scoată din iluzii în sfinţenie, din lume în veşnicie, din toată frica - înapoi, redat iubirii.

Curs de Miracole