1.
La strict vorbind, cuvintele nu joacă
niciun rol în vindecare.
Factorul
motivant e rugăciunea, sau rugămintea. Primeşti ce ceri. Dar asta se referă la
rugăciunea inimii, nu la cuvintele pe care le foloseşti când te rogi. Uneori
cuvintele şi rugăciunea se contrazic, alteori concordă. Nu contează. Dumnezeu
nu înţelege cuvintele, căci au fost făcute de minţi separate ca să se ţină în
iluzia separării. Cuvintele pot fi utile, mai ales pentru începători, pentru
a-i ajuta să se concentreze şi să excludă - sau, cel puţin, să îşi controleze -
gândurile care nu sunt la obiect. Să nu uităm însă: cuvintele nu sunt decât
simboluri ale altor simboluri. Şi sunt, aşadar, de două ori mai îndepărtate de
realitate.
2.
Ca simboluri, cuvintele au denotate
foarte concrete.
Chiar
şi atunci când par cât se poate de abstracte, imaginea ce vine în minte poate
fi foarte concretă. Dacă nu îţi trece prin minte un denotat concret în legătură
cu cuvântul respectiv, înţelesul lui practic este infim sau inexistent, aşa că
nu poate fi de niciun folos în procesul de vindecare. Rugăciunea inimii nu cere
de fapt lucruri concrete. Ea solicită întotdeauna un fel de trăire, lucrurile
concrete cerute fiind purtătoarele trăirii dorite, în opinia celui ce o cere.
Cuvintele, atunci, simt simboluri ale lucrurilor cerute, dar lucrurile înseşi
nu fac decât să reprezinte trăirile sperate.
3.
Rugăciunea pentru lucruri ale acestei
lumi va aduce trăiri ale acestei lumi.
Dacă
asta cere rugăciunea inimii, asta se va da pentru că asta se va şi primi. E
imposibil ca rugăciunea inimii să rămână fără răspuns în percepţia celui care
cere. Dacă cere imposibilul, dacă vrea ce nu există sau caută iluzii în inima
lui, de asta va şi avea parte. Puterea deciziei lui i-o oferă după cum cere.
Iată unde stau iadul şi Cerul. Adormitului Fiu al lui Dumnezeu nu i-a mai rămas
decât puterea aceasta. Asta e de ajuns. Cuvintele lui nu contează. Numai
Cuvântul lui Dumnezeu are vreun înţeles, pentru că simbolizează ceva ce nu are
simboluri umane. Numai Spiritul Sfânt înţelege ce reprezintă acest Cuvânt. Şi
asta e de ajuns.
4.
Oare profesorul lui Dumnezeu trebuie
să evite, atunci, folosirea cuvintelor când predă?
Sigur
că nu! Sunt mulţi la care trebuie să se ajungă prin cuvinte, ei nefiind încă în
stare să audă în tăcere. Profesorul lui Dumnezeu trebuie totuşi să înveţe să se
folosească de cuvinte într-o manieră nouă. Treptat, învaţă cum să îşi lase
cuvintele să îi fie alese, nemaidecizând de unul singur ce să spună. Acest
proces e, pur şi simplu, un caz special al lecţiei din culegere ce spune:
„Mă voi da
la o parte şi Îi voi ceda Lui conducerea ".
Profesorul lui Dumnezeu acceptă cuvintele ce i se oferă şi dă după cum
primeşte. Nu controlează direcţia cuvintelor pe care le rosteşte.
Ascultă
şi aude şi vorbeşte.
5.
Un impediment major în acest aspect
al învăţării lui e teama profesorului lui Dumnezeu în legătură cu validitatea a
ceea ce aude. Iar ce aude poate fi extrem de surprinzător.
De
asemenea, poate să pară extrem de irelevant pentru modul în care percepe el
problema prezentată, şi poate de fapt să îl confrunte pe profesor cu o situaţie
care să îi pară foarte jenantă. Toate acestea sunt judecăţi ce nu au valoare.
Ele sunt ale lui, venind dintr-o meschină percepţie de sine pe care vrea să o
depăşească. Să nu judeci cuvintele ce îţi parvin, dar să le oferi cu încredere.
Sunt cu mult mai înţelepte decât ale tale. În spatele simbolurilor profesorilor
lui Dumnezeu stă Cuvântul lui Dumnezeu. Şi El Însuşi dă cuvintelor pe care le
folosesc aceştia puterea Spiritului Său, ridicându-le din simboluri fără
înţeles în Chemarea Cerului însuşi.
din - Curs de Miracole
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu