1.
E o
întrebare crucială atât pentru profesor, cât şi pentru elev.
Dacă
tratează greşit această chestiune, profesorul lui Dumnezeu îşi face rău şi îşi
atacă şi elevul. Lucrul acesta întăreşte frica şi face magia să le pară cât se
poate de reală la amândoi. Cum să abordezi magia devine, aşadar, o lecţie de
maximă importanţă, pe care profesorul lui Dumnezeu trebuie să o stăpânească.
Prima lui atribuţie în acest sens este să nu o atace. Dacă un gând magic îi
stârneşte orice formă de mânie, profesorul lui Dumnezeu poate fi sigur că îşi
întăreşte propria credinţă în păcat şi că s-a condamnat pe sine însuşi. De
asemenea, poate fi sigur că a cerut să aibă parte de depresie, durere, frică şi
dezastru. Să ţină minte, aşadar, că nu vrea să predea aşa ceva, pentru că nu
vrea să înveţe aşa ceva.
2.
Cu
toate acestea, există tentaţia de-a răspunde la magie într-un mod care o
consolidează.
Acesta
nu e întotdeauna evident. Poate, de fapt, să se ascundă cu uşurinţă în spatele
dorinţei de-a ajuta. Tocmai dorinţa aceasta dublă face ajutorul să fie de mic
preţ, şi trebuie să ducă la rezultate nedorite. Să nu se uite nici că
rezultatul care va decurge le va parveni întotdeauna şi profesorului, şi
elevului. Oare de câte ori am tot subliniat că nu îţi dai decât ţie însuţi? Şi
unde ţi se poate arăta mai bine acest lucru decât în genurile de sprijin date
de profesorul lui Dumnezeu celor ce au nevoie de ajutorul lui? Aici îi revine
cel mai clar propriul dar. Căci nu va da decât ce a ales pentru el însuşi. Şi,
în darul acesta, stă judecata lui la adresa sfântului Fiu al lui Dumnezeu.
3.
E mai
uşor să laşi greşeala să fie corectată acolo unde apare cel mai clar, iar
greşelile pot fi recunoscute după rezultate.
O
lecţie cu adevărat predată poate duce numai la eliberare pentru profesor şi
elev, care au împărtăşit un singur ţel. Atacul poate surveni doar dacă a
survenit percepţia unor ţeluri separate. Şi acesta trebuie să fi fost cazul de
nu rezultă numai bucurie. Ţinta singulară a profesorului îndreaptă ţelul
împărţit al elevului într-o singură direcţie, chemarea după ajutor devenind
singurul lucru ce îl interesează. Acesteia i se dă apoi, cu uşurinţă, un singur
răspuns, iar răspunsul acesta va intra negreşit în mintea profesorului. De
acolo se răsfrânge în mintea elevului său, făcând-o una cu a sa.
4.
Poate e
util să ne amintim că nimeni nu se poate mânia pe un fapt.
Interpretarea
e întotdeauna cea ce dă naştere la sentimente negative, indiferent de aparenta
lor justificare prin ce pare a fi un fapt. Şi indiferent de intensitatea mâniei
care s-a stârnit. Poate fi doar o uşoară iritare, chiar prea slabă să poată fi
recunoscută clar. Sau poate să ia forma unei furii intense, însoţite de gânduri
de violenţă, închipuite sau duse la înfăptuire, aparent. Nu contează. Toate
reacţiile acestea sunt unul şi acelaşi lucru. Ele ascund adevărul, iar acesta
nu poate fi niciodată o chestiune de grad. Adevărul fie este evident, fie nu e.
Nu poate fi recunoscut parţial. Cine nu e conştient de adevăr precis se uită la
iluzii.
5.
Mânia
ca răspuns la perceperea gândurilor magice este o cauză de bază a fricii.
Gândeşte-te
ce înseamnă reacţia aceasta, şi îţi va fi evidentă poziţia centrală pe care o
are în sistemul de gândire al lumii. Un gând magic, prin simpla lui prezenţă,
adevereşte o separare de Dumnezeu. El afirmă, în cea mai clară formă posibilă,
că mintea care crede că are o voie separată, capabilă să se opună Voii lui
Dumnezeu, crede şi că poate reuşi. E evident că acesta nu poate fi un fapt. Dar
e la fel de evident că poate fi crezut ca fapt. Iată unde îşi are obârşia
vinovăţia. Cine uzurpă locul lui Dumnezeu şi şi-l însuşeşte are acum un
„duşman" de moarte. Şi trebuie să se protejeze singur şi să se facă scut de
apărare împotriva unei furii de nepotolit şi a unei răzbunări nesăţioase.
6.
Cum se
poate rezolva această luptă inechitabilă?
Finalul
ei este inevitabil, căci rezultatul ei trebuie să fie moartea. Cum poate crede
cineva, atunci, în propriile-i mecanismele de apărare? Trebuie să îl ajute din
nou magia. Uită lupta. Accept-o ca fapt şi apoi uit-o. Nu îţi aminti
imposibilii sorţi de izbândă cu care te confrunţi. Nu îţi aminti imensitatea
„duşmanului" şi nu te gândi la fragilitatea ta prin comparaţie. Acceptă-ţi
separarea, dar să nu îţi aminteşti cum s-a produs. Crede că ai câştigat lupta,
dar să nu îţi aminteşti nici câtuşi de puţin Cine e de fapt marele tău
„oponent". Proiectându-ţi „uitarea" asupra Lui, îţi pare că a uitat
şi El.
7.
Dar
care va fi acum reacţia ta la toate gândurile magice?
Ele
nu pot decât să retrezească vinovăţia adormită, pe care ai ascuns-o, dar pe
care nu ai lepădat-o. Fiecare îi spune clar minţii tale înfricoşate:
„Ai
uzurpat locul lui Dumnezeu. Să nu crezi că a uitat".
Aici avem reprezentată
frica de Dumnezeu în forma cea mai dură. Căci, în acest gând, vinovăţia a
ridicat deja nebunia pe tronul lui Dumnezeu însuşi. Şi acum nu mai e nicio
speranţă. Decât aceea de-a ucide. Aici e mântuirea acum. Un tată mâniat e pe
urmele fiului său vinovat. Ucide sau fii ucis, căci doar acestea sunt
alternativele. Alte opţiuni nu sunt, căci ce s-a făcut nu poate fi desfăcut.
Pata de sânge nu poate fi scoasă niciodată, iar cine are această pată asupra
lui trebuie să îşi găsească moartea.
8.
În
situaţia aceasta disperată, Dumnezeu îşi trimite profesorii.
Ei
aduc lumina speranţei de la Dumnezeu Însuşi. Există o portiţă prin care poţi să
scapi. Poate fi învăţată şi predată, dar cere răbdare şi bunăvoinţă din belşug.
Acestea date, simplitatea vădită a lecţiei iese în evidenţă ca o intensă lumină
albă pe fundalul unui orizont negru, căci asta şi este. Dacă mânia vine dintr-o
interpretare, şi nu dintr-un fapt, nu se justifică niciodată. Odată ce se
pricepe lucrul acesta, chiar şi în modul cel mai vag, portiţa e deschisă. Acum
se poate face pasul următor. Se poate schimba, în sfârşit, interpretarea.
Gândurile magice nu trebuie să ducă la condamnare, căci nu au de fapt puterea
de-a stârni vinovăţie. Aşa că pot fi trecute cu vederea şi pot fi uitate,
aşadar, în cel mai adevărat sens.
9.
Nebunia
doar pare groaznică.
În
realitate, nu are puterea să facă nimic. Ca magia care devine roaba ei, nici nu
atacă, nici nu protejează. A o vedea şi a-i recunoaşte sistemul de gândire
înseamnă a vedea - nimic. Poate nimicul să stârnească mânie? Nicidecum. Ţine
minte atunci, profesorul lui Dumnezeu, că mânia recunoaşte o realitate care nu
există, dar că mânia e o mărturie certă a credinţei tale în ea ca fapt. Acum
ţi-e imposibil să scapi până nu vezi că ai reacţionat la propria ta interpretare,
pe care ai proiectat-o asupra lumii exterioare. Lasă acum să ţi se ia această
sabie cumplită. Nu există moarte. Sabia aceasta nu există. Frica de Dumnezeu nu
are cauză. Dar Iubirea Lui e Cauza a tot ce este mai presus de toată frica şi,
prin urmare, veşnic real şi mereu adevărat.
din - Curs de Miracole
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu