DE CÂŢI PROFESORI DE-AI LUI DUMNEZEU ESTE NEVOIE PENTRU MÂNTUIREA LUMII?

1.           Răspunsul la această întrebare este - unu. 

E de ajuns un singur profesor absolut perfect, a cărui învăţare s-a încheiat. Acesta, sfinţit şi izbăvit, devine Sinele Care e Fiul lui Dumnezeu. Cel ce a fost mereu întru totul spirit nu se mai vede acum ca trup, şi nici măcar ca într-un trup. El este, de aceea, fără limite. Şi, fără limite fiind, gândurile lui se unesc cu ale lui Dumnezeu în vecii vecilor. Percepţia lui de sine se bazează pe Judecata lui Dumnezeu, nu pe a lui. El împărtăşeşte astfel Voia lui Dumnezeu şi Îi aduce Gândurile la minţi încă delirante. El e de-a pururi una, fiind cum l-a creat Dumnezeu. L-a acceptat pe Cristos şi este mântuit. 

2.           Aşa devine fiul omului Fiul lui Dumnezeu.

Nu este realmente o schimbare, ci o schimbare de mentalitate. Nimic nu se schimbă în exterior, dar tot ce e interior reflectă acum numai Iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu mai poate fi temut, căci mintea nu mai vede motive de pedeapsă. Profesorii lui Dumnezeu par să fie mulţi pentru că asta e nevoia lumii. Dar, uniţi fiind în vederea unui singur scop - un scop pe care îl împărtăşesc cu Dumnezeu -, cum ar putea să fie separaţi unul de altul? Ce contează dacă apar, atunci, sub multe forme? Minţile lor sunt una; unirea lor este deplină. Iar Dumnezeu lucrează acum prin ei ca unitate, căci asta chiar şi sunt.

3.           De ce e necesară iluzia mulţimii?

Numai pentru că realitatea nu e ceva de înţeles pentru cine delirează. Numai foarte puţini pot auzi Vocea lui Dumnezeu, şi chiar şi ei nu Îi pot comunica mesajele direct prin Spiritul care le-a dat. Au nevoie de un mediu prin care comunicarea să le devină cu putinţă celor ce nu îşi dau seama că sunt spirit. Un trup pe care îl pot vedea. O voce pe care o înţeleg şi o ascultă, fără frica de care s-ar ciocni în ei adevărul. Nu uita că adevărul poate veni numai unde e primit fără frică. De aceea, profesorii lui Dumnezeu au nevoie de un trup, căci unitatea lor nu poate fi recunoscută direct.

4.           Dar ce face din ei profesorii lui Dumnezeu e faptul că recunosc rostul adecvat al trupului.

Pe măsură ce avansează în profesia lor, devin tot mai siguri că funcţia trupului e doar aceea de-a lăsa Vocea lui Dumnezeu să vorbească prin el urechilor umane. Iar aceste urechi vor duce, în mintea celui ce aude, mesaje care nu sunt din lumea aceasta şi pe care mintea le va înţelege datorită Sursei lor. Din această înţelegere va veni recunoaşterea - în acest nou profesor al lui Dumnezeu - a adevăratului rost al trupului, singurul folos pe care îl au cu adevărat. Această lecţie e de ajuns să lase gândul unităţii să pătrundă, şi ce e una va fi recunoscut ca atare. Profesorii lui Dumnezeu par să împărtăşească iluzia separării, dar - datorită scopului în care folosesc trupul - ei nu cred în iluzie în ciuda aparenţelor.

5.           Lecţia principală e mereu aceasta: trupul va deveni pentru tine lucrul pentru care îl foloseşti.

Foloseşte-l pentru păcat sau pentru atac, care e acelaşi lucru cu păcatul, şi îl vei vedea păcătos. Deoarece e păcătos, e slab şi, slab fiind, suferă şi moare. Foloseşte-l să aduci Cuvântul lui Dumnezeu celor care nu îl au, şi trupul devine sfânt. Deoarece e sfânt, nu poate fi bolnav şi nici nu poate să moară. Când nu mai e util, e lăsat deoparte şi asta-i tot. Mintea ia decizia aceasta, după cum ia toate deciziile responsabile de starea trupului. Dar profesorul lui Dumnezeu nu ia decizia aceasta singur. Ar însemna să dea trupului un alt rost decât cel care îl ţine sfânt. Vocea lui Dumnezeu îi va spune când şi-a îndeplinit rolul, tot aşa cum îi spune şi care îi este funcţia. El nu suferă nici mergând, nici rămânând. Boala îi este acum cu neputinţă.

6.           Unitatea şi boala nu pot coexista. Profesorii lui Dumnezeu aleg să se uite un timp la vise.

E o decizie conştientă. Căci au învăţat că toate deciziile se iau conştient, conştientizându-le pe deplin consecinţele. Visul spune altfel, dar cine îşi mai pune credinţa în vise odată ce le-a recunoscut drept ce sunt? Conştientizarea visării este adevărata funcţie a profesorilor lui Dumnezeu. Ei se uită cum merg şi vin figurile din vis, cum se transformă şi se schimbă, cum suferă şi mor. Dar nu sunt amăgiţi de ce văd. Ei recunosc că a vedea o figură din vis ca bolnavă şi separată nu e mai real decât a o considera sănătoasă şi frumoasă. Dar unitatea nu e ceva ce ţine de vise. Şi tocmai asta recunosc profesorii lui Dumnezeu că stă în spatele visului, dincolo de toate aparenţele, şi totuşi, negreşit a lor.

din - Curs de Miracole